sâmbătă, 21 noiembrie 2009

O dimineata de noembrie...

          E dimineata ora 10:51. Sunt inca mahmura. Aseara au venit la mine toti prietenii imaginari si am dat un mic party. Am dansat, am cantat, am baut...ne-am distrat. Bineinteles ca la orice petrecere multi dintre ei s-au imbatat si au cazut lati pe ici pe colo...unde au nimerit. Dar a fost bine.
          Tocmai ce am terminat de facut curatenie in urma "dezmatului" de aseara, ramanand iar singura in bucatarie impartasindu-mi gandurile, cafelei care sta inghesuita in cana. E o liniste asurzitoare dar muzica de aseara inca imi fredoneaza in minte.
          Ma uit pe geam, afara e un soare care imi zambeste cald si desii suntem la mijlocul lui noembrie, vremea de afara are un iz de primavara. E frumos...totul e frumos...

           Reply from Krisz

joi, 5 noiembrie 2009

What else is there?

           Un card de ciori traverseaza ceata grea si gri. In departare apare un mic sat cu o biserica catolica, al carei turn se inalta spre cer sfasaind norii.
          Se intuneca incet.
          Trenul merge incet si pot zari o pisica mare, ghemuita in mijlocul unei gradini, ca un rege intr-un regat, unde nici un soarece nu are scapare.
           Ploua incet.
           Nu mai e mult pana la destinatie, insa cu cat ma apropii mai mult cu atat drumul imi pare mai lung, mai obositor. In scurt timp, cerul senin si plin de stele inlocuiesc vremea mohorata.
           ...Ce s-a intamplat? Nu imi mai aduc nimic aminte. M-am trezit intinsa pe un camp, al carui pamant rece imi da fiori, iar trenul e deraiat. Oamenii sunt agitati in jurul meu.
           Cum am ajuns aici? Ce s-a intamplat?
           M-am ridicat incet, dar simt cum mi se invarte capul. In departare se vede un satuc impodobit cu multe luminite. Aici e intuneric. Aud doar oamenii soptind agitati, parca nevrand sa tulbure linistea naturi.
           Se apropie un elicopter ce tulbura linistea cu zgomotul sau puternic. Acum pot observa cateva siluete de oameni de la farul elicopterului. Ma indrept spre ei. Am facut doi pasi dar am cazut din nou. Ei nu ma vad. Incerc sa strig dar glasul imi este sugrumat din cauza zgomotului provocat de elicopter.
           E un cosmar.
           Zgomotul insa dispare, o melodie calda luandu-i locul. Oamenii incep sa danseze. Cu greu reusesc sa ma mai ridic o data si pornesc, de data asta fara sa mai cad. Ei stau asezati in jurul unui foc de tabara pe paturi. Ii privesc mirata, in timp ce muzica continua sa curga, dar ei tot nu ma observa Cu totii se simt bine, in ciuda faptului ca trenul a deraiat iar afara e un aer care iti ingheata sufletul. Ei se simt liberi. Unii dintre ei beau altii fumeaza, danseaza sau canta.
           Ma simt ca o fantoma, desprinsa de aceasta lume. Sunt bulversata. De ce nu ma vad? Cine sunt oamenii acestia? Ce cauta aici? Si mai ales ce caut eu aici ?
      Brusc trece pe langa mine un tip de vre-o 24 de ani si se indreapta spre un prosop langa foc. Isi da jos rucsacul mare si greu si se rezeama de el. Isi aprinde o tigare, si isi intoarce privirea catre mine.
           Ma priveste lung insa am impresia ca vede prin mine. Raman cateva secunde blocata in privirea lui, apoi atentia imi este atrasa de doi barbati care fac acrobatii cu focul. Privesc spectacolul cateva minute. Sunt fermecata de felul cum jongleaza si scuipa foc, fara sa se raneasca.
           Acum imi intorc privirea spre tipul de mai devreme. Nu mai sta langa foc. Il caut o vreme cu privirea prin multime. Rucsacul ii e inca pe prosop. Dar el? In final il zaresc in intuneric, departe de foc.
           Isi intoarce capul spre mine, ochii ii stralucesc ca doi licurici si stiu ca vrea sa il urmez. Continua sa intre in neant, in timp ce condusa parca de o alta forta picioarele mi se desprind de pamantul rece si negru, pornind in cutarea lui.
           Ne-am indepartat mult de tabara. In urma noastra inca se mai vede focul arzand. Ne apropiem de un lan de porumb. El continua sa mai arunce cate o privire in urma, in timp ce se scufunda in lan.
           Unde se duce?
           Intru dupa el in porumb. Inauntru , multe beculete colorate ard printre trunchiurile porumbului, creeind o poteca. Dar el unde e?
Dau cu grija frunzele la oparte Si continui sa merg pe poteca luminata. Aud din nou acea melodie.
           Oh! Melodia care ma cheama cu linistea ei. O melodie care imi sopteste ca o sa fie bine. Care ma indeamna sa merg mai departe. Nu mai e teama acum, nu imi mai pasa de nimic.
           La un moment dat ma tai din greseala cu o frunza de porumb lasandu-mi o zgarietura lunga pe bratul drept. Ma ustura dar continui sa pasesc cu grija mai departe. Se aude o apa curgand in apropiere.
           Iesind din lan, ajung langa un parau si un nuc . Muzica fredonata de natura sub sutele de stele ma linisteste. Imi spal rana cu apa rece din rau, apoi ma rezem de nucul cel mare privind roiul de stele de deasupra, oh si simfonia naturii...

miercuri, 23 septembrie 2009

Arta...

Bern Wery : "Problema sensului artei e preponderenta pentru tine, inca din adolescenta. Cautarea ei te-a facut sa iti parasesti tara si sa calatoresti. La ce iti serveste arta?"

Horia Damian: " Arta serveste la trairea cu pasiune a vietii, caci fara ea viata nu e nimic altceva decat singuratate, tristete, batranete, frica de moarte, zbaterea inimii. Ea da vietii un sens, o directie. Intrebarea ta devine filosofica: Cred ca exista in viata o dimensiune ascunsa, o parte scufundata care sustine ca sufletul e nepieritor, ca e soritit unei forme de nemurire. Partea constienta a sufletului, adica gandirea obisnuita, crede ca vom muri si de aici decurge dificultatea de a trai - pentru ca in fond cant ti-e frica de batranete si moarte, stiind ca trecerea ta pe pamant e limitata, iar ca sa scapi de asta, ai nevoie de un altfel de speranta. Lucrarea artistica se situeaza tocmai in aceasta parte scufundata din noi insine care crede in nemurire. Arta porneste de la extraordinara idee ca nu vom muri niciodata si tocmai de aceea ea face viata pasionanta, caci adancul sentiment al acestei eventualitati ne ajuta sa suportam existenta. Daca privim lucrurile astfel, avem posibilitatea de a aborda o problema care, altminteri ar fi de neinteles. De ce sa faci un tablou sau o sculptura? Si de ce sa le privesti? Pentru ca iti daruiesc o tresarire de viata, de speranta."



Conversatie cu Bern Wery, Editura Tandem, Paris 2009

sâmbătă, 14 martie 2009

Cuvant inainte

"Cand o activitate se prelungesste prea mult, suntem tentati sa uitam intentia de la care a inceput totul" (J.L.Carr)

De ce ne nastem?...raspunsul initial : pentru a trai fiecare clipa , fie ea de tristete sau de bucurie , sa invatam cat mai multe din legile nescrise ale naturii , si in final sa ne stingem din viata impliniti , ducandu-ne visele mai departe in somnul ce va urma a fi vesnic.Cu timpul insa crestem, devenim lacomi, egoisti, invidiosi, mincinosi, rai ....bunatatea cu care ne nastem dispare imediat intrati in societatea oamenilor de azi...si sta in firea fiecarui om, ca atunci cand intalneste un "personaj negativ" sa se molipseasca.Nu am puterea de a schimba lumea, iar cine o are nu o foloseste, deoarece poate acest subiect nu li se pare un lucru important, ori sunt prea obositi sa mai lupte. Dar nu am inceput acest blog pentru a critica alti oameni, sau poate cine stie, voi afla si eu o data cu voi despre ce a fost vorba, pana la final.